Lupii trecutului. Sofia – de Natașa Alina Culea

Vreau să vă spun de la început că această carte mi-a stârnit o avalanșă de sentimente, și nu dintre cele frumoase, iar impresia despre carte am scris-o la câteva zile după ce am terminat-o de citit, fiindu-mi destul de greu să mă detașez…

Mi-am dorit să citesc tot mai multe cărți scrise de români contemporani. Așa am făcut o comandă în care am dorit să includ o carte scrisă de Natașa Alina Culea. Mi-a fost cam greu să aleg pentru că sunt pretențioasă și nu cunosc stilul autoarei. Dar luându-mă după criteriul „copertă”, pentru că rezumatul mă aruncase în ceață, am ales „Lupii trecutului. Sofia”. Coperta m-a dus cu gândul la cu totul altceva decât conținutul cărții, dar cred că am o imaginație atât de bogată, încât uneori mă face să cred că bat câmpii…

Apoi am fost provocată pe Facebook să o citesc, iar după ce am promis că iau provocarea în serios, am fost nevoită să și o termin, nu numai să o încep, așa cum aș fi făcut în alte condiții. Mulțumesc, Eva! Uneori mai trebuie să fim provocați.

Of, ce să spun?! Sunt romantică de felul meu, motiv pentru care spuneam că în alte condiții abandonam cartea. Nu am găsit romantism, ci un duș rece…

Fabian, un bărbat la 40 de ani, frustrat într-o căsnicie care nu l-a mulțumit niciodată, dar nici nu a avut curajul de a lua atitudine în fața unei soții dominante și atotștiutoare. Într-o seară este agățat de o tânără care îl fascinează.

Sofia, o tânără cu o tulburare bipolară, aș spune eu, care se luptă cu lupii trecutului ei, se agață cu speranță de o relație în care totuși, nu-și găsește refugiul din drama vieții sale. Ea locuiește cu Carol, un pictor aiurit care m-a zăpăcit cu atâtea cuie care parcă mi le înfigea și mie în cap, cu discuțiile de cele mai multe ori fără sens.

Am îndrăgit-o pe Sofia, bănuindu-i drama chiar de la început. Of, să nu spună careva că e ficțiune, înseamnă că nu știe în ce lume trăiește! Defapt cartea aceasta este o oglindă a lumii în care trăim. Păcat că destinul Sofiei era scris din clipa în care se născuse… nu vreau să dau detalii.

Cartea e un roman psihologic, o dramă care dă o lecție, dar nu aduce speranță pentru cei aflați în situația Sofiei. Cu toții au avut ceva de câștigat cunoscând-o pe ea, doar Sofia a rămas fără speranțe. Sincer, am plâns la sfârșit, pentru că viața nu e roz…

Recomand cartea, un roman realist, un roman care te aduce cu picioarele pe pământ. Felicitări autoarei!

„Refugiul” de Nicholas Sparks

Am citit mai multe cărți scrise de Nicholas Sparks, (încă nu le-am citit pe toate). Am văzut ecranizări ale romanelor scrise de el… Dar ultima pe care am citit-o recent, „Refugiul”, m-a convins să scriu câteva cuvinte despre cărțile lui Nicholas Sparks .

Este destul de complicat să-mi exprim părerea despre cărțile lui. Sunt cărți scrise bine, povești interesante, suspans, dragoste, romantism copleșitor, dar uneori parcă e forțat… Nu toate cărțile sunt la fel de bune, chiar dacă sunt scrise de același autor. Și cititorul e diferit… Am avut impresia însă că sunt scrise comercial, nu e nimic rău în asta. Dar nu poți citi într-una numai cărți de genul acesta pentru că la un moment dat cazi în depresie.

Dar să mă întorc la „Refugiul”, titlul original „Safe Haven”. Este a treia carte scrisă de Nicholas Sparks care m-a impresionat în mod deosebit. Celelalte două fiind:  „Mesaj de departe” și „Ultimul cântec”.

Chiar dacă uneori, în alte cărți mi s-a părut că autorul puțin forțează acțiunea, chiar tărăgănează povestea, de data aceasta am fost prinsă de la început și nu am putut lăsa cartea din mână până nu am terminat-o, și asta a fost spre dimineață. Mi-a plăcut Katie, curajul ei aproape supraomenesc de a scăpa de trecut, de demonul care o urmărea, care o persecutase o viață. L-am admirat pe Alex, dăruirea lui pentru copii, și parcă nu îmi vine să cred că un bărbat ca el ar putea iubi atât de mult, oferind siguranța și în același timp libertate femeii pe care o adoră. Mi-a plăcut felul în care autorul prezintă lupta interioară a personajelor, inclusic delirul lui Kevin, soțul lui Erin (Katie). Dar mi se părea foarte ciudat un personaj, vecina și prietena lui Katie, Jo. Atât de zvăpăiată și totuși citind parcă gândurile ei. Și, vai, ce am plâns la sfârșit din cauza acestui personaj! Cred în miracole și chiar cred că dragostea poate trece dincolo de moarte! Dar Jo pentru mine a fost cireasa de pe tort, nu m-am așteptat la un asemenea sfârșit.

„Refugiul” este o carte deosebită, o poveste despre viață, speranță, iubire, eșecuri, curaj. Of, îmi vine să o iau de la capăt și să o mai citesc o dată!

Felinare stinse – de Cristina Oțel, recenzie

Nu știu cu ce să încep! Sunt cam bulversată…

Pentru început aș încadra cartea ca roman psihologic pentru adolescenți.

Este o carte foarte lungă, și nu din cauza numărului de pagini. Am citit cărți mult mai lungi, dar la care nu-mi dădeam seama cum trec paginile. Aceasta în schimb? Cei care nu aveți răbdare, lăsați-o baltă de la început, vă va călca pe nervi!

Scrisul e bun, foarte bun, mici greșeli de tastatură de neluat în seamă. Scriitoarea se pricepe la mânuirea cuvântului. Chiar e tare la partea asta, mi-a plăcut foarte mult! Dar subiectul e mult prea trecut pentru vârsta mea. Chiar m-am simțit o babă! Criza hormonală a adolescentului neînțeles, să fim serioși, fiecare am avut-o, depinde de nivelul de IQ cât de profundă sau superficială am trăit-o. Am înțeles până la final că nu era o simplă criză a vârstei, oricum, putea fi luată și așa, fără cauzalitate. Comportamentul părinților Sorinei e total aberant, am avut impresia că erau niște oameni cu o problemă serioasă la cap. Iar motivația nu explică felul în care se comportau cu fata. Mai există chestii tehnice deplasate, răpirea copiilor și existența lor în clandestinitate, când există metode juridice să o faci? O iau pe arătură, nu e vorba despre asta în carte…

Mi-au plăcut foarte mult Sorina și Adrian, sunt niște copii adorabili, sensibili, inteligenți, care își croiesc drumul în viață cu foarte mult curaj, fără să-i aibă alături tocmai pe ei, părinții! Iar profesorii ăia chiar nici unul nu putea să fie mai răsărit? Am avut de multe ori impresia că sunt în zona crepusculară, și trebuie să recunosc că am practicat cititul în diagonală să ajung la ceva… primele 150 de pagini mi-au dat impresia că mai citesc o dată „Un veac de singurătate”.

Până la urmă am terminat cartea, cu nervii întinși din cauza idioțeniei părinților. Dacă erau personajele mele, nu mă răbdam să nu îi omor pe toți de insuficiență renală! Atât de mult suferă acei copii inocenți! Și Doamne, cât sunt de inocenți! Nimeni nu se străduie să le spună nici măcar la final că nu au nicio vină? Nu sunt adulții chiar atât de cretini! Sper! Scrisorile alea sunt bla-bla dacă tu toată viața ți-ai bătut joc de copilul pe care susții că îl iubești, că ți-ai da viața la schimb…

Îmi place coperta, la prima vedere nu mi-a spus nimic. După ce am terminat cartea mi-am spus că nimic nu se potrivea mai bine ca această imagine. Dar titlul nu-l înțeleg nici acum. Felinare stinse?! De ce nu aprinse? Până la urmă toată cartea am citit filozofia felinarelor aprinse.

Este o carte foarte bună pentru adolescenți, puțin cam sumbră, dar bună! Copii, citiți, aveți ce învăța din această carte!

Felicitări scriitoarei Cristina Oțel și mult succes în continuare!

De ce apar greșeli în cărțile pe care le citesc?

 

De ce apar greșeli în cărțile pe care le citesc?

Uite o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de multe ori și pe care am găsit-o de curând pe un blog (https://justreadingmybooks.wordpress.com). Cu siguranță o aveți de multe ori și voi când citiți o carte și vă confruntați cu asemenea problemă.
După prima mea carte editată, când eram convinsă că mă voi opri a mai cocheta cu un asemenea hobby, am discutat cu profesori de literatură. Eram curioasă cum își desfășoară activitatea editurile, de ce greșeli, cine este responsabilul. Nu știam ce fac editurile pentru că nu lucrez la una, dar citeam prin cărți că au oameni, apoi mi s-a confirmat că da, există angajați/ colaboratori care sunt plătiți să corecteze. Ei și, atunci de ce greșeli? Scriitori nu ar trebui să le facă? Dacă ei ar trebui să scrie fără greșeli, de ce sunt angajați corectori?
Vă voi da răspunsul unui profesor care a ajuns să mă îndrume și să colaborăm de o vreme. Dirigintele meu din liceu, nu-i dau numele, chiar dacă e ușor de găsit, este o persoană destul de cunoscută în județul nostru, dar un om modest, citit, cu foarte mult bun simț. Cu alte cuvinte este unul dintre acei puțini omeni pe care îi respect în mod deosebit pentru că merită. Am fost la dânsul într-o vizită după ce i-am dus prima mea carte și l-am lăsat să mi-o citească, apoi doream părerea lui critică. I-am adresat această întrebare, de ce greșeli, și părerea mea că nu ar trebui să mai public (de scris nu mă poate opri nimeni să țin condeiul în mână cât timp citesc numai eu) pentru că nu am terminat literatura. Eh, da, și atunci toți cei care scriu, dar nu au studii de genul de ce o fac? Defapt sunt foarte puțini cei care au terminat o facultate în domeniu și care scriu sau au scris, din toate timpurile, nu numai acum. Iar profesorul meu, un profesionist sever în domeniul său, mi-a răspuns că nu e treaba mea ca scriitor să scriu perfect, fără greșeli. Am fost surprinsă de răspuns. Bineînțeles, trebuie să am grijă cât se poate să scriu corect, dar de aceea există corectori ca să își facă și ei meseria, pentru că pentru ei aceasta cu adevărat o meserie din care câștigă. Pe când scriitorul este ăla care câștigă cel mai puțin, dacă mai câștigă ceva în afară de experiență! În cazul în care credeți că în România un scriitor poate să trăiască exclusiv din scris sunteți foarte departe de realitate.
Deci, concluzionând, eu, ca și cititor încerc să înțeleg mesajul cărții, ignorând lipsa de profesionism al celor care ar trebui să se gândească la faptul că pe lângă bătaia de joc la adresa scriitorului și a instituției la care lucrează, își bat joc de propria muncă. Iar ca scriitor încerc să scriu cât pot de corect, iar apoi apelez la profesioniști. Acum voi fi din nou blamată de unii cu păreri de genul self-publishing este o prostie. Unul dintre motivele pentru care susțin ideea de self-publishing este chiar aceasta, nu îmi face plăcere ca cineva să-mi calce munca în picioare. Dureros e faptul că nu știu prea bine cât e vina editurii pentru asemenea greșeli, că are angajați care își neglijază obligațiile de serviciu. Dar câți dintre noi nu muncim doar să ne vină banu, în rest, calitatea nu mai contează?

Sărbători fericite!